Să vezi un film într-un cinematograf italian poate fi o experienţă… interesantă. Într-un film cu actori de mare calibru, de origine americană, britanică sau franceză, a-i auzi pe toţi vorbind în italiană este straniu.
In Italia, filmele au fost dintotdeauna dublate. Este o tradiţie îndelungată pe care o au în comun cu spaniolii şi cu francezii. Pentru un italian este normal; pentru un italian care a trait o perioadă în străinătate, devine straniu. O scuză care se aduce frecvent, este că actorii care fac dublaje sunt foarte buni. Lucrul acesta nu mai este valabil în prezent. În trecut ei proveneau din lumea teatrului şi erau excelenţi, dar acum sunt scoşi pe bandă rulantă dintr-o şcoală specializată în dublaj. Vocile lor sună forţat şi nerealist, cu intonaţii exagerate, care au început, surprinzător, să contamineze inclusiv lumea teatrului şi a TV-ului.
Iată de ce este nevoie de subtitrări. În primul rând, ar ajuta la învăţarea mai uşoară a limbilor străine. Sunt persoane care spun că au căpătat o pronunţie excelentă a limbii engleze, de exemplu, datorită vizionării filmelor cu subtitrări.
În al doilea rând, dublajul forţează replicile traduse să aibă aceeaşi durată ca cele originale, problemă prezentă într-o măsură mult mai mică la subtitrări. La dublaj, sincronizarea devine mai importantă decât calitatea traducerii, şi adesea sensul original se pierde complet sau parţial.
Cel mai important aspect este că vizionarea de filme străine, de documentare sau interviuri în limba originală, ar ajuta oamenii să îşi construiască o percepţie mai realistă despre oamenii din alte culturi, inclusiv despre comunităţile de străini care trăiesc în ţara lor.
În concluzie: opriţi dublajul, trăiască subtitrările!